Marconi e un domn. In varsta, cu baston, alzheimer si ceva dizabilitati, dar un domn cu stil si cu poveste. Daca nu credeti, mergeti la detalii. Mergeti si vedeti monograma, basoreliefurile, balconul elegant si jobenul lui de anii ’30. Nu e clar daca pleca acasa cu tractiune hipo, cu tramvaiul 11 sau cu vreo decapotabila stilata pe tapiseria careia inca se mai vedeau petele de sampanie de la premiera de saptamana trecuta.
Cand l-au arestat nu i-au dat un numar. I-au spus Popov. A scapat tarziu, dupa vreo 12 ani, dar a trebuit sa fie Dacia. Marconi prea suna a burghezie pentru urechile comunismului nationalist romanesc. A trecut si asta. A venit vremea cand lumea nu-i mai spunea nicicum; un bosorog cu povestile lui despre jazz si film mut.
Cinema Marconi e sansa unui cartier caruia nu i s-a mai dat nici o sansa. L-au ocolit buldozerele si escavatoarele, dar nu-l ocolesc ploaia si inghetul. Nu-l ocolesc nici nepasarea si delasarea cu care am trecut pe langa el atatia ani.
Nu-mi place Marconi. N-are acoperis si sta sa cada. Plus ca au putrezit scaunele inauntru si multi il folosesc drept veceu public. Daca treci pe langa el ai toate sansele sa-ti cada tencuiala in cap, daca nu vreo caramida; inauntru mai intra doar cei mai curajosi dintre noi. Nu mai are canalizare, instalatie electrica, plasatori, trasuri in fata intrarii si cu siguranta nu mai are joben.
Dar ar putea sa-mi placa. Ar putea sa aiba acoperis, tencuiala, instalatii, lumini. Cine stie, poate nu-i prea tarziu nici pentru trasuri si joben. Ar putea sa se bucure de o cinemateca, o expozitie, o seara de teatru scurt sau o poveste cu cabernet si pastrama de berbecut. Pour les connoisseurs. Scaune noi, covor rosu, ecran de argint. Chiar de aur, pentru noi toti.
Costin Zamfir, istoric, coordonator de proiecte culturale, sustinator al initiativei Cinema Marconi.